Călătorie în Tallinn: ce ne arată Estonia despre greșelile României după 1991
Sunt orașe care te cuceresc prin arhitectură, altele prin gastronomie sau viață de noapte. Tallinn te lovește, în schimb, cu memoria. Fiecare colț pare să-ți spună: „Și noi am trecut prin asta.” E imposibil să plimbi privirea peste zidurile, muzeele și monumentele orașului fără să simți o familiaritate stranie — nu pentru că Tallinn ar semăna cu Bucureștiul, ci pentru că istoria Estoniei seamănă cu a noastră. O istorie fragmentată, complicată, mereu la marginea imperiilor, dar niciodată în centrul lor. O istorie în care libertatea nu a venit cadou, ci a fost mereu o recuperare dureroasă.
Când ajungi în Tallinn și începi să înțelegi istoria Estoniei, ai un déjà vu românesc. Aceeași poveste a unui popor prins între imperii, modelat, zdrobit și remodelat de alții. Aceeași apariție a identității naționale pe la mijlocul secolului XIX. Aceeași independență din 1918, urmată de efervescență interbelică, modernizare accelerată și – inevitabil, ca peste tot în Europa – ascensiunea curentelor fasciste. Apoi aceeași tragedie: al Doilea Război Mondial, sfâșierea teritoriului, sovietizare, represiune. Până aici, drumurile noastre par două linii paralele.
Dar în decembrie 1989 pentru noi și în 1991 pentru ei s-a rupt simetria.
Dacă noi am intrat în tranziție cu Iliescu și cu aceeași structură de putere reciclată din PCR, Estonia a pornit pe un alt drum: reforme rapide, clare, fără nostalgii pentru Moscova. Au zgâriat trecutul și au reconstruit – administrație, educație, economie. Au curățat repede ce era de curățat, au investit în tehnologie, au creat un stat în care tinerii învață de mici cum funcționează o democrație, nu dogme medievale cu domnitori legendari și cultivări ale fatalismului. În toate muzeele lor istorice vezi aceeași idee repetată: „Democrația este singura formă de guvernământ care ne permite tuturor să coexistăm fără să ne omorâm între noi.” Un citat simplu, dar omniprezent, și probabil cea mai onestă concluzie pe care un popor o poate trage din secolul XX.
Blestemul ceaușist
Aici apare diferența fundamentală: România nu a fost parte din URSS. Și, paradoxal, tocmai asta a fost blestemul nostru.
În România, mulți încă repetă cu mândrie că „n-am fost sovietici, am avut comunismul nostru”. Dar comunismul „nostru” a produs un regim suficient de flexibil, prea puțin controlat din exterior, capabil să supraviețuiască prăbușirii lui. Estonia – ca toate republicile sovietice – avea un sistem impus, care s-a prăbușit complet odată cu Uniunea. România, în schimb, avea un regim autohton, cu rădăcini puternice, cu rețele de putere care n-au dispărut în 1989, ci doar s-au rebranduit.
Ceaușescu nu a fost „mai puțin rău”, ci mai distructiv. Nu avea o direcție clară, ci obsesii. Industrializare fără tehnologie, autonomie fără democrație, grandomanie fără substanță. În anii ’80 cultul personalității l-a împins să îndoaie până la deformare întregi orașe: bulevarde uriașe ca să-i vadă lumea marșurile, blocuri identice ca să fie „ordinea lui”, demolări brutale, străzi tăiate fără logică. Bucureștiul încă poartă cicatricile acelui delir: infrastructură subdimensionată, cartiere sufocate, un haos urbanistic care ne afectează și azi.
În Tallinn, sovieticii n-au ras orașul. Nu au avut timp sau interes. Structura medievală, cartierele aerisite, urbanismul coerent – toate au supraviețuit sau au fost refăcute după ce fuseseră distruse în bombardamentele din al Doilea Război Mondial. Iar după 1991, estonii au construit peste ceva funcțional, nu peste moloz.
Regimul ceaușist a permis formarea unei clase politice reziliente, adaptabile, capabile să treacă prin 1989 fără să-și piardă puterea. Așa am ajuns să pornim democrația cu Iliescu, cu securiști reciclați în oameni de afaceri, cu PCR reorganizat în FSN, apoi PDSR, apoi dizolvat transpartinic în frunte cu PSD, dar și PNL sau alte formațiuni postdecembriste. O continuitate care blochează reformele de 35 de ani încoace.
Așa că, privind spre Estonia, realizezi: nu faptul că am fost în afara URSS ne-a salvat. Dimpotrivă. A fost exact ce ne-a încurcat. Estonia a tăiat cordonul ombilical. România l-a păstrat.
Memoria neagră a Estoniei
Una dintre cele mai puternice experiențe ale vizitei mele a fost Memorialul Victimelor Comunismului de la marginea Tallinnului. Este un culoar imens, de marmură neagră, lung de câteva sute de metri, unde o muzică ambientală abia auzită te ține într-o stare de liniște gravă. Pe marginile pereților se aprind lumânări, se lasă flori, iar în mijloc trece un pod metalic, îmbrăcat în inox, care reflectă lumina ca o rază ce cade permanent peste numele înscrise acolo. Sunt mii de nume: copii de câteva zile, evrei exterminați, bătrâni deportați în Siberia, dizidenți torturați, oameni simpli aruncați în noapte, dar și soldați germani căzuți în lupte. Toți sunt acolo, fără clasificări morale. Nu ca lecție, ci ca avertisment.
Culoarul negru se deschide într-un parc verde, ordonat până la ultimul centimetru. Acolo sunt monumente care nu te lasă să uiți: statuia mâinilor în rugăciune, un perete din beton lăsat deliberat brut – locul unde aveau loc execuțiile prin împușcare. Mesajul întregului complex nu este unul de răzbunare, ci de luciditate: iată ce am trăit; iată de ce nu ne mai putem întoarce acolo.
Memorialul a fost inaugurat în 2018, pe 23 august, de Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Regimurilor Totalitare – o zi de 23 august care, ironic, are o greutate uriașă și pentru România. În Estonia se marchează prin ceremonii oficiale și discursuri despre memorie și responsabilitate; la noi, nu prea se mai comemorează nimic. Aceeași dată a fost confiscată zeci de ani de propaganda comunistă drept „eliberarea de sub fascism”, iar reflexele narative încă persistă în mentalul colectiv. La deschidere, memorialul din Tallinn includea aproximativ 22.000 de nume ale estonienilor deportați, executați sau dispăruți sub ocupația sovietică, însă lista numelor scrise pe marmura neagră este în continuă actualizare: pe măsură ce apar arhive noi și investigațiile avansează, numele continuă să fie adăugate. Iar dacă privim imaginea de ansamblu, regimurile comuniste au produs în secolul XX peste 50 de milioane de victime – o estimare deja depășită, pentru că, atâta timp cât mai există state comuniste active, numărul continuă să crească.
KGB-ul, încă viu în ziduri
Și oriunde mergi în Tallinn, memoria este prezentă. Fostul sediu al KGB îți arată povești care îți rămân în minte, precum cea a fetei de 15 ani, arestată și deportată în Siberia cu tot neamul ei pentru că a vandalizat cu ouă o statuie sovietică. Alte panouri vorbesc despre bătăile sistematice aplicate „martorilor”, duși în pragul morții și apoi recuperați medical doar ca să fie bătuți din nou o lună mai târziu. La muzeele dedicate flotei estone și submarinelor vezi lupta unui stat minuscul de a-și păstra autonomia în fața unei puteri uriașe. În fosta închisoare pentru prizonieri politici afli despre cuști metalice în care deținuții erau lăsați dezbrăcați peste noapte, în ger – și te ia un fior rece pe șira spinării: Estonia e mică, dar are o istorie dură.
Și poate tocmai de asta succesul lor post-1991 ți se pare atât de limpede: și-au înfruntat trecutul fără menajamente. L-au pus pe pereți, în muzee, în manuale, în discursul public. Nu îl cosmetizează, nu îl relativizează. Îl privesc în ochi.
România, încotro?
Noi am ales alt drum. Am preferat să nu zgândărim trecutul, să nu deranjăm vechile structuri, să negociem cu fantomele, nu să le exorcizăm. Estonia a tăiat nodul. România a încercat să-l mângâie.
Poate că de asta Tallinnul pare azi un oraș cu alte origini, iar Bucureștiul un oraș care încă dezbate tema cutremurului, a încălzirii centralizate și a traficului sufocant. Tallinn este orașul care te face să înțelegi de ce România a rămas în urmă. Poate că de asta un popor minuscul a ajuns pionier global în digitalizare, iar noi încă ne împiedicăm în ghișee și ștampile. Poate că diferența dintre noi nu e istoria – aceea a fost aproape identică – ci ce am ales să facem cu ea, după ce am recăpătat libertatea.
Iar când te plimbi prin Tallinn, prin lumina rece a Mării Baltice, înțelegi ceva ce nu-ți spune niciun ghid turistic: nu dimensiunea țării contează, ci curajul cu care își privește propriul trecut.
__________
Articol de Valentin Șerbănuț